duminică, 26 noiembrie 2017

POVESTEA CELOR TREI FRAŢI

                        
 
Demult, în cea mai frumoasă ţară de pe pământ, trăia o familie care avea trei copii, doi băieţi pe nume Ionuţ şi Mihai şi o fetiţă pe care o chema Maria. Într-o zi, pe când părinţii copiilor erau plecaţi în pădure să adune lemne de foc, un zmeu înaripat și rău a aterizat în curtea familiei, i-a răpit pe cei trei copii şi i-a dus în zbor într-un ţinut îndepărtat şi rece. Acolo zmeul i-a abandonat, copiii speriaţi la început, au fost nevoiţi să se descurce singuri o vreme. Maria făcea de mâncare aşa cum văzuse că face mama, iar băieţii pescuiau şi adunau lemne de foc, la fel cum făcea tatăl lor.
-         Hai să ne întoarcem acasă băieţi! spuse Maria într-o zi.
-         Şi cum să facem, pe unde să o luăm? Nici măcar nu ştim unde suntem şi încotro să ne ducem! spuse Ionuţ.
-         Ne vom descurca, vom fi mereu împreună, haideţi la drum! spuse Mihai.
Au luat ceva de mâncare şi au pornit la drum. Copiii nu ştiau drumul spre casă și nu își mai aminteau cum se numeşte ţara lor, știau doar că este cea mai frumoasă țară de pe pământ. Întrebau de fiecare om pe care îl întâlneau, unde se află cea mai frumoasă ţară de pe pământ şi toţi le arătau o altă direcţie. Au trecut prin multe sate şi oraşe, unele foarte mari, cu o mulţime de oameni pe străzi iar ca să nu se rătăcească în mulţime au hotărât să se îmbrace în culorile cele mai frumoase de pe pământ, Maria şi-a luat o rochiţă ROŞIE, Mihai s-a îmbrăcat în GALBEN iar Ionuţ în ALBASTRU, aşa nu aveau cum să se piardă în mulţime.
Anii au trecut iar copiii noştri nu ajungeau la destinaţie. Au trecut prin multe ţări, au văzut munţi înalţi cu zăpadă pe creste, mori de vânt, Turnul Eiffel, blocuri înalte, statui şi clădiri impresionante, râuri mari pe care pluteau vaporaşe, palate de regi şi regine, dar nimic nu era aşa frumos ca şi în ţara lor, nimic nu le amintea de acasă.
Într-o dimineaţă, Maria a făcut semn fraţilor să asculte.
-      Auziţi ce cântec frumos? E o doină care sună la fel ca cele din ţara noastră, spuse Maria.
-         Parcă se aud şi colinde la fel ca cele cântate la noi în sat de Crăciun, adăugă Ionuţ.
-         Şi miroase a cozonac şi a plăcinte! Nu vi se pare? Cred că suntem acasă în sfârşit! spuse Mihai.
-     Uite şi turmele de oi pe care le vedeam toamna târziu când coborau de la munte! Chiar se aud fluierele ciobanilor!
-       Priviți cerul albastru, este așa cum doar acasă îl vedeam!
-         Eu simt mirosul mării plină de peşte!
-        Ascultați!  Se aud clopotele bisericilor pe care niciunde în lume nu le-am auzit!
-     Ia priviţi oamenii venind de la biserică în costumele lor frumoase de sărbătoare.
-      Cred că suntem acasă! Hai să-i întrebăm pe oamenii aceştia ce țară este aceasta, spuse Maria.
-         Oameni buni, vrem să vă întrebăm, ce ţară este aceasta?
-         Este cea mai frumoasă ţară de pe pământ, o ţară binecuvântată! spuse o bunicuţă în costum popular. Acestă ţară se numeşte ROMÂNIA, iar oamenii de aici se numesc români şi sunt cei mai buni şi mai frumoşi oameni din lume!       
-         Suntem în sfârşit ACASĂ! Și ce frumos e!


Autor,
Camelia Bîrsan

miercuri, 15 martie 2017

Furnicuța Tanța cea neliniștită și îngrijorată


Într-o după masă, rămasă singură în mușuroi, am fost cuprinsă de o stare de agitație și neliniște, îmi spuneam: Dacă va intra cineva în mușuroi? Dacă vine Furni-Monstrul? Dacă este cineva ascuns pe undeva aici? Dacă mă duce cineva departe? Mama îmi spunea mereu că sunt în siguranță, că în satul nostru nu sunt furnici roșii și rele ca și în alte părți, nici alte amenințări insectivore, dar degeaba, eu tot la asta mă gândeam și pace.
Era liniște în camera mea, eu stăteam ghemuită și speriată pe pat parcă în așteptarea Furni-Monstrului când deodată aud o voce pițigăiată care mă strigă.
-       Hei, Tanța, eu sunt! Aici sus!
Eu, paralizată de frică nici nu puteam să îmi deschid gura, inima îmi bătea să îmi rupă pieptul iar picioarele erau moi ca plastilina. Am stat așa înțepenită câteva secunde după care cu un glas stins, întreb:
-       Unde aici? Cine ești? Pleacă, lasă-mă în pace!
-       Sunt eu, mintea ta!
-       Mintea mea! Cum adică mintea mea?
-       Exact cum ai auzit! De o vreme mă pregătesc să vin la tine să purtăm o discuție doar noi două. Uite ce e, deja m-am săturat să tot fiu pusă în alertă, să fiu mereu speriată și agitată. Te rog încetează! M-ai învățat tare prost, vreau să plec și eu în vacanță, să mă relaxez, dar nu pot pentru că TU imediat mă chemi. Ești așa enervantă, TU cu gândurile tale mereu îngrijorate. Ai putea fi și tu odată drăguță și prietenoasă?
-       Dar eu nu am nicio vină pentru asta! Pur și simplu îmi imaginez că se va întâmpla ceva când rămân singură.
-       Păi vezi, totul e în imaginația ta, tu îți creezi scenarii înfricoșătoare, gândurile tale sunt toxice și mă intoxică și pe mine, nimic nu e real. Eu am fost învățată de tine tare rău, să mă trezesc pentru gândurile tale prostești, să mă alarmez și să mă agit mai mult decât e cazul. Dar acum vreau să te ajut!
-       Poți? Chiar poți să mă ajuți să nu mai fiu neliniștită și înfricoșată?
-       Ce nu poate face o minte ca asta!? Uite cum facem, îți voi arăta niște trucuri pe care să le aplici atunci când ești îngrijorată, neliniștită sau chiar furioasă. Pentru început, așează-te confortabil în fotoliul tău, apoi trage aer pe nas până numeri în gând la 3 și scoate aerul afară pe gură tot până la 3. Ești gata, încercăm?
-       Da! 
(exercitiile se pot face împreună cu copilul)
-       Tragem aer pe nas 1,2,3 și îl dăm afară pe gură de câteva ori, fără să ne grăbim. Bravo! Te descurci bine!
-       Ce tare a fost, mai vreau!
-       Acum o să te învăț alt truc, fii atentă, pune mâna pe burtică și imaginează-ți că acolo e un balonaș, acum încercăm să-l umflăm trăgând aer și îl dezumflăm dând aerul afară, hai, 1, 2, 3, trage aer, umflă balonul, iar la 3 dezumflăm!
-       Chiar, parca aș avea un balonaș! Și pot să îl umflu când vreau! E amuzant.
-       Acum trucul numărul 3: fii atentă, încearcă să îți întărești tot corpul tău micuț, tot corpul să fie tare ca piatra, rămâi așa întărită până când numeri la 5 și apoi înmoaie-ți corpul ca și cum ar fi făcut din spaghete. Încercăm?
-       De abia aștept!
-       Pe locuri, fiți gata start!
-       Tare ca piatra:1,2,3,4,5 și acum spaghete! Incă o data! Ei ce zici?
-       Parcă mi-ar fi făcut mama masaj, mă simt relaxată acum. Mai ai un truc?
-      Ultimul pentru azi, uite cum e, trebuie să îți imaginezi un loc în care îți place să mergi, unde te simți bine.
(copilul poate fi încurajat să își imagineze un loc special pentru el, se poate continua dialogul cu copilul sau se poate relua conversația cu copilul după încheierea poveștii)
-       M-am gândit, e Muntele Mușuroianu, acolo merg în vacanță cu familia mea.
-       Bine, acum visează cu ochii deschiși și spune: Ce vezi? Ce auzi? Ce miroși? Ce guști?
-       Văd cerul senin și crestele munților, aud cântecul greierilor, simt miros de brad, gust zmeura din pădure.
-       Acum imaginează-ți că acolo locuiește liniștea? Ce culoare, ce formă are?
-       Are culoarea alba și parcă ar fi o vată uriașă de zahăr…
-       Acum gândește-te că ești invitatul de onoare a liniștii, comportă-te ca ea, altfel nu te va mai primi.
-       Ce bine e, ce liniștitor! Mai vreau să rămân aici!
-    Șase, vine mama ta! Eu mă retrag, te descurci tu! Plec în vacanță o vreme!
-       Mulțumesc pentru ajutor!
-       Tanța, cu cine vorbești!
-       Cu nimeni mamă, doar cântam ceva!
-       Ce ai făcut cât am fost plecată? Ți-a mai fost teamă?
-       Nu mama, mă descurc deja cu asta!
-       Mă bucur! Uite o recompensă, trei boabe de grâu doar pentru tine.
-       Ești cea mai bună mamă!


Autor: Camelia Bîrsan

vineri, 22 aprilie 2016

CREIERAŞUL CĂLĂTOR de Tudor Bîrsan



         Era odată ca niciodată un creieraş foarte curios. Într-o zi, el a mers să vadă cealaltă parte a corpului.
         Întâi ajunge la plămâni. Plămânul drept îi spune:
      -  Hai să sufli aer cu noi!
Plămânul stâng spune:
      -  Hai să tragi aer ca şi noi!
Creieraşul se sperie şi pleacă repede. Ajunge apoi la inimă. Inima zice:
     -  Vino să baţi la tobe cu mine! Creieraşul se sperie din nou şi pleacă în grabă.
Apoi ajunge la sânge. Creieraşul îşi ia colacul şi dă o tură pe valurile sângelui. Sângele începe să vorbească:
    -  Hei, dă-te jos de pe mine! Mă răneşti! Creieraşul se sperie din nou şi o ia la goană.
  Ajunge apoi la ficat şi creieraşul începe să mănânce din el iar când ajunge la ultima bucăţică, ficatul începe să vorbească:
    -  Hei, nu mai muşca din mine, nu sunt ficat de porc! Creieraşul iar se sperie şi fuge repede acasă, adică în cap.
      - Acasă e cel mai bine! Cred că rămân aici pentru totdeauna!
          Ce călătorie ciudată a avut creieraşul nostru!





de Tudor Birsan